HÂRTIA AURIE DE ÎMPACHETAT

Povestea spune cã mai demult, un om si-a pedepsit fetita în vârsta de 5 ani pt. ca a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpa.
Omul stãtea rãu cu banii si deveni si mai supãrat când a vãzut cã fetita a folosit hârtia respectivã ca sã decoreze o cutie si sã o punã sub bradul de Crãciun.
Cu toate acestea, fetita a adus tatãlui ei cadoul in dimineata urmãtoare spunând: "Acesta este pentru tine, tãticule". Tatãl a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi în urmã, dar supãrarea lui se arãtã din nou când a vãzut cã, de fapt, cutia era goalã.
El i-a spus pe un ton rãspicat: "Nu stiai, domnisoarã, cã atunci când dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva în el?"
Fetita s-a uitat în sus, spre tatãl ei si cu lacrimi in ochi, a zis:
"Tãticule, cutia nu este goalã. Am suflat în ea atâtea sãruturi pânã când s-a umplut."
Tatãl a rãmas perplex. S-a pus in genunchi, si-a îmbrãtisat fetita si a rugat-o sã-l ierte pentru supãrarea lui fãrã rost.
La scurt timp dupã aceasta, micuta fetitã a murit într-un accident si se spune cã tatãl ei a tinut acea cutie aurie alãturi de patul sãu pentru tot restul vietii. Si de câte ori a fost descurajat sau avea de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia lua un sãrut imaginar si îsi amintea de dragostea pe care a pus-o fetita lui acolo. Într-un sens, fiecare dintre noi, ca oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionatã si sãruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decât asta.

Prietenii sunt ca îngerii care te ridica pe picioarele tale atunci când ai probleme sã-ti aduci aminte tu însuti sã zbori.


Sãrbãtori Fericite!

A small step for men

Hey! My first post. So now I have a personal blog. Hmmm... it's starting to feel good.

Why did I start this? Wel... it all begin 24 years ago at my birth... Ok, ok I will telll you the short version, you insensitive clod! I've started because I wake up this morning with very low morale (hmm, I think it had something to do with the fact that I had to start another working day) and wishing very much to be able to drink my coffe on the beach on a tropical island. But I think I have to settle only with this blog for now. And with you. Don't throw me that 'hurt feelings' look - I don't even know you! Oh, so you leave now. Ok! Fine! I don't really need you. I can talk with myself. It's very nice this way... You've really left? Hello! Come back... Pleease?